joi, 6 august 2009

Mai aproape de Rai



”Reşedinţa mea de vară e la ţară... , spune versul unui cântec. Colţul meu de rai, ce mi-a fost dat de divinitate, e la Purcăreni. E locul în care natura, cu suflul ei viu, de care mă bucur zi de zi, mă face parcă să îmi strig simţirea aşezînd-o în câteva rînduri. Sunt gînduri şi sentimente izvorâte din dorinţa de a spune lumii întregi ce meleguri frumoase ne-au fost date de Dumnezeu.
Zilnic, de la fereastra dormitorului am şansa ori norocul să privesc pădurea de brazi, dealurile de păşune şi fâneaţă de pe Valea Purcărenilor. Îi mulţumesc Celui de sus pentru această bogăţie sufletească şi materială pe care i-o pot oferi mai ales fiului meu. Scriu aceste vorbe şi aud cum cineva bate şi ascute coasa, pregătind-o de cosit. E a doua brazdă de fân pe anul acesta. În rest e o linişte sublimă, se mai aude din când în când ciripitul vrăbiuţelor, ce şi-au găsit cuib în acoperişul casei noastre, sau al vreunei păsări din brazii ori alunii de la capătul grădinii.
Cântecul de la început mai spune: ”aici era să mor de urât şi de întristare”. Ei bine, nu! În oaza mea de oxigen de la Purcăreni, unde mă îmbăt cu aerul proaspăt al naturii, nu ai cum să te plictiseşti. Hrana sufletului vine din imaginea peisajelor, din depărtarea de forfota şi poluarea urbană.
Acum vreo cinci ani când am venit la Purcăreni pentru întîia oară am simţit că aici e casa mea. Am trăit un sentiment straniu că aparţin acestui loc. Când i-am propus lui Răzvan, soţului meu, să venim aici să locuim s-a gândit că nu am toate „doagele la mansardă”. Astăzi, după 4 ani de când vieţuim în casa noastră de la ţară îmi spune, parcă plin de sine că a mers pe mâna nevesti-sii: „N-aş mai putea sta la bloc. M-aş simţi ca-ntr-o cuşcă. Şi toată gălăgia din oraş mă enervează....”
Nici urmă de regret pentru mutarea făcută. Iar de când a venit copilul am realizat că aşa trebuia să fie. „Încurajări” am avut cu duiumul. Ba, că e departe! Contrazic: Sunt 15 kilometri, cam cât drumul de Poiană, şi îi parcurgi în 15 minute. Ba, că e lângă ţigănie, la Tărlungeni! Contracarez din nou, acum după 5 ani petrecuţi în inima naturii: În Tărlungeni sunt mulţi ţigani. Sunt şi la Teliu, Budila ori Cărpiniş, dar ei sunt şi la Roma sau Paris, iar italieni ori francezi care să fugă de frica lor nu am văzut şi nu am auzit. Noi n-am avut treabă cu ei. Doamne fereşte zic! Dar stăm în ultima casă din sat, în buza pădurii, şi în afară de vulpi, căprioare ori mistreţi alte sălbăticiuni nu ne-au vizitat.
Ba chiar ţiganii, rromii ăştia de care vă ziceam, ne mai cosesc iarba din curte. Le-o dăm pentru cai. Mai aduc 1-2 care cu lemne. Noi nu luăm de la primărie cota de lemne de tăiat în fiecare an, că n-am avea bidivii să tragem lemnul din pădure. Aşa că aduc ei. Nu le dai amănunte, nu te întinzi la vorbă, nu îi înjuri sau să vorbeşti urât, dar le plăteşti munca făcută, limitându-te la o relaţie de dialog rece şi respect. În rest n-ai nicio treabă.
Alte argumente contra alegerii noastre au venit legate de copil. „Păi unde o să facă şcoală, unde îl duci la grădiniţă, cum o să vă descurcaţi?” Aş spune că baba la frumuseţe suferă, dar nu e aşa. Nu vreau să mă socotesc acum şi nici să mă explic, dar eu sunt PENTRU a trăi aproape de natură. Plecăm şi ne întoarceam împreună zi de zi, toţi trei (cum spune piciul nostru). Nu că n-ar fi aici o grădiniţă, dar încă e prea mic. L-am dat la creşă în oraş, când m-am întors la muncă. Bunicii vin din când în când cu rândul sau merge la ei micul sălbatic, crescut în aerul tare de munte. De bonă nici nu vreau s-aud. Nu că-i departe, dar dacă nu e rudă parcă ţi-e sufletul mai strâns. Şi-apoi cu creşa nu neîncurcă, ba are mulţi prieteni şi o Miss pe care o adoră.
Iar când îţi spune vorbe din căpşorul lui ticluite, cum ar fi: „mami eu sunt Oia Popa, locăieţc la Păcăieni...sau Casa mea e moaţă...” nu poţi decât să te feliciţi pentru alegerea făcută. E adevărat, am avut noroc, şansă şi cred eu cel puţin câţiva stropi de ajutor de la Dumnezeu!
Dar efortul nu a fost uriaş şi nici nu vă-nchipuiţi un lux desăvirşit, fiţos şi rece. Marea avere e priveliştea exterioară, iar casa-i doar culcuşul cald şi primitor unde-ţi odihneşti trupul după o zi de muncă.
Am renunţat la un apartament de 2 camere în cartierul Astra din Braşov. Pentru care am fi plătit rate vreme de 20 de ani. Trecuseră 3 ani şi noi eram cu creditul la acelaşi nivel cât ne împrumutase banca. Asta nu-i treabă! Ne-am spus atunci, iar mai apoi am găsit pământ la Purcăreni. Ciudat e că nu venisem pentru noi aici, ci pentru părinţii mei, care veneau de la Galaţi. Vânduseră acolo casa şi vroiau înapoi în Braşov, de unde plecaseră cu 3 ani înainte. Am găsit 1000 mp cu 10.000 de euro. Ieftin faţă de alte preţuri piperate în locuri unde chiar nu face, singura justificare a vânzătorilor fiind că e la stradă sau pe la cine ştie ce ocolitoare.
M-am îndrăgostit de ce le era dat ochilor să vadă şi deja mă închipuiam privind de la geamul casei coama înverzită. Venisem în plină iarnă, când totul era alb, vedeai trecând câte o sanie trasă de cai, ţurţuri la streaşini sau trunchiurile dezgolite de copaci. Doar brazii purtau haine. N-am putut să mă desprind de acele imagini până nu am luat o bucăţică din acest tărîm minunat.
Am împărţit terenul frăţeşte cu ai mei. Noi am luat pe 2 camere suma de 39.000 de euro. 8000 i-am returnat băncii şi cu restul plus ce aveau ai mei, adică 7500 de euro pe casa de la ţară, am construit aici. În vara următoare casele erau gata în proporţie de 85 la sută.
Ai meu acum sunt tot la ţară. I-au supărat cârtiţele, că le stricau grădina de legume. Au vândut şi s-au întors la Vişina, iar acum le pare din nou rău. Dar asta-i altă poveste.
Noi suntem tot aici şi nu vrem să mai plecăm. Poate-i de râs, dar simt mereu că mă îndrăgostesc de ce avem, iar dormitorul făcut aşa cum am visat, deşi modest, însă modern, îmi dă sentimentul că aici vreau să stau o veşnicie. Iar violetul pal în care l-am colorat îmi aminteşte de toporaşii ce apar primăvara aici, la noi.
Vecinii noştri sunt acum alţi tineri, ceva mai adulţi ca noi la vârstă, dar tot iubitori de munte şi aer curat.
Ei bine nici nu mai ştiu de unde am pornit, că tare-s multe de povestit... Data viitoare vă spun despre comorile Purcăreniului şi despre nea Victor, un om trăit o viaţă aici, care se teme să meargă în oraş.




4 comentarii:

razvan popa spunea...

Bun venit în blogosferă...
Succes şi ţine-o tot aşa...

Ovidiu Eftimie spunea...

Blogul tău arata mai bine ca al lui Răzvan. :P Ţine-o tot aşa :D

Bianca Popa spunea...

@Eftimie
Multam fain de compliment. Asta si vroiam, sa ii dau peste nas sotului. Sper sa ii intrec audienta. Hi hi.

@Razvan
Mersi sotule. De acum ne duelam in postari.

Anonim spunea...

esti cea mai tare. Bogdan H - TVS