Copilul prizonier

Copilul din mine plânge, pentru că l-am încătuşat. L-am trădat pentru o viaţă nouă. Am renunţat la el ca să îl aduc pe lume pe copilul meu. Paradoxal, miracolul s-a dovedit dulce-amar. Am abandonat copilul din mine pentru altul: copilul meu. Sunt aceeaşi fiinţă şi totuşi mă împart în două lumi. Mă dedic copilului născut şi întorc spatele copilului lăuntric. Viaţa, în carne şi oase, a învins copilul din suflet. Bucuria facerii a avut un preţ pe măsură şi a sădit în mine un zbucium imens.

N-are rost să mă mint. Trăiesc două vieţi. Plâng şi râd deodată. Râd pentru copilul născut, cel care învaţă acum să trăiască şi să cunoască lumea în care trăim. Nu are nicio vină pentru că în mine a murit ceva odată cu venirea lui. Nu a cerut el să se nască. Dar plâng pentru inocenţa pierdută. Mi-e dor să mă abandonez gândurilor, viselor, libertăţii mişcării.

Copilul încătuşat a devenit brusc un adult cu picioarele pe pământ, pentru pruncul abia născut, care de acum m-a acaparat întru totul. M-am furat pe sine, mi-am mutilat inocenţa. Ce rămâne? Ce se pierde? Probabil rămâne libertatea spiritului. Asta mă lasă să îmi trăiesc încă gândurile.

Şi rămâne copilul născut din dragostea cu bărbatul iubit. Un suflet la fel de fragil ca cel de care m-am debarasat în favoarea lui. Copilul ales ne va duce mai departe numele şi genele. Zbuciumul celui trădat însă nu îmi dă pace. Îmi iubesc amândoi copiii, dar viaţa mi-a cerut acest sacrificiu pentru noua făptură.

Ce furtună!....Iubesc omuleţul care învaţă să râdă, să-mi spună mama şi care îmi cere ajutorul să păşească în viaţă. Doi ochişori plini de sclipire pe care îi văd parcă în oglindă. Iar în lăuntrul meu plânge fiinţa pierdută. Oare ne vom regăsi vreodată? Trebuie. Fiecare trebuie să căutăm copilul din noi, eul interior. Uneori poate că nici nu am crezut că există, l-am uitat sau nu am încercat să-l descoperim. Cred că avem nevoie să ne hrănim sufletul, ca să nu fim pierduţi.

Altfel nu vom avea puterea să o luăm de la capăt sau să continuăm ce am început. Nu încerc şi nu vreau să spun lucruri mari. Doar să dau frâu trăirilor din mine. Sunt un om simplu, oarecare, cu trăiri fireşti. Dar nu vreau să mă închid în mine. Deseori ne ascundem de adevăr sau ignorăm forfota lăuntrică. Nu vreau să întreb astrele ce e cu mine sau ce vreau. Răspunsurile sunt în noi, în fiecare, şi trebuie să le ascultăm. Ne lipseşte însă răgazul şi curajul de-a ne asculta vocea sufletului. Multora ne e frică de realitatea interioară, ca şi cum ne-am teme să ne privim într-o oglindă fermecată să vedem cine suntem cu adevărat.

Sub povara îndeletnicirilor cotidiene trebuie să ne dezgolim de masca pe care o afişăm zi de zi, ca un scut de protecţie. Uneori avem nevoie de această evadare salvatoare. Să ne recunoaştem slăbiciunile, să ne descotorosim de rele şi să ne lăsăm pradă trăirilor. Să ţipăm în noapte sau să fim sinceri ca şi copiii, să nu ne fie ruşine să fim noi.

Poate dacă am fi aşa poate am fi mai buni, mai copii... Dar suntem prea orgolioşi să ne lăsăm pradă lucrurilor banale, infantile. Suntem proprii noştri prizonieri.