Splendoare la Marea Neagră

Litoralul românesc în 2009, văzut în splendoarea lui, la propriu şi la figurat. (Măriţi pozele).

Show erotic la Zoo

Viaţă animată la Zoo Braşov, la propriu şi la figurat. În timp ce urşii sunt hărţuiţi cu fum de tutun şi ţigări, de haiduci ameţiţi de alcool, iar maimuţele strâng telefoane mobile de la rudele bipede, în parcul zoologic se desfăşoara şi un show erotic inedit. Spre bucuria asistenţei de toate vârstele. Aşa se face că o leoaică trebuie să facă faţă într-un ţarc la doi lei. Asta îmi aduce aminte şi de o vorbă rostită mai pe vremuri de pieţari: ia doi pătrunjei la doi lei!
Felinele cu coamă rânjesc din când în când una alteia, pentru a-şi adjudeca premiul. Râvnita leoaică, în libertate, ar fi trebuit să împartă un mascul cu o altă consoartă, însă la zoo regulile se schimbă. Captivitatea e mai palpitantă, nu-i aşa?
Potrivit atlasului zoologic, leul e singurul dintre felinele mari care duce o viaţă socială propriu-zisă.Trăieşte în grupuri numite haite.Cîte o haită este compusă din cel mult 12 femele înrudite şi cel mult 5-6 masculi.
Aşa că lăsaţi circul, lăsaţi atlasul şi mergeţi să vedeţi pe viu ritualul de la Zoo Braşov. Spectacolul face 5 lei. În rest, imaginile vorbesc de la sine.

Borfaşi vs găinari, ”organul” vs lege

În peisajul rural pestriţ al satului Purcăreni a răsunat sâmbătă spre dumunică noaptea , aproape de orele 1.00, sunetul cailor putere forjaţi de amatorii de senzaţii tari. În timp ce tirurile şi camioanele îşi găsesc aproape noapte de noapte loc de popas pe străduţele din Purcăreni, fără ca cineva să verifice dacă e în regulă, în week-end, când e târg auto, vitezomanii îşi testează bolizii şi se dau mari că au sânge să tureze motoarele la maxim. Nici urmă de poliţist, fie el şi comunitar, care să îi deranjeze pe vitejii şoselelor, de această dată, ai străduţelor din satul Purcăreni. Poate nu o fi nimic ieşit din comun, mă gândesc, deşi liniştea nopţii şi a oamenilor e tulburată de aceşti rebeli. Nu socotim consecinţele, care ar putea fi de la impactul cu zidul unei case sau spulberarea vreunui cal ori alte animale ale gospodarilor din sat, care mai sunt lăsate slobode noaptea, să mănânce pe păşune. Ce mă deranjează personal şi mi se pare strigător la cer e cum organul statului, fie el poliţist, silvicultor, jandarm şi alţii, îşi încordează de obicei muşchii pe amărâţi, pe cei care fac găinării să le spunem aşa. Şi lucrul ăsta e valabil şi în oraşe, nu neapărat în zona rurală. Îmi amintesc apropo de treaba asta o întîmplare care mi s-a părut revoltătoare şi s-a petrecut toamna trecută. Un vânător, inginer silvic de-aici din sat, a decis să acţioneze după bunul cap, după cum i-a dictat fărâma de creier, împotriva unui ţigan ce se ocupa cu tăierea lemnului în pădure. Rromii care cioplesc pădurea sunt mulţi şi la fel de mulţi sunt şi românii sau maghiarii din zonă care îşi procură în acelaşi fel lemnul din pădure. Numai că necazul pică mereu doar pe o etnie, restul nu sunt întrebaţi de unde vin cu lemnele în spinare. Şi cum spuneam, un inginer silvic a făcut el legea într-un caz din ăsta anul trecut. Ştia de un ţigan care mai taie lemne. Ce a făcut el, gândind că face o faptă eroică şi nimiceşte duşmanul? În timp ce concetăţeanul mai colorat tăia lemn vânătorul i-a luat calul de la căruţă, l-a sechestrat în şura unui localnic de lângă pădure şi mai pe seară l-a împuşcat. Asta când ţiganul îşi căuta animalul şi vroia să transporte ce tăiase în pădure. Ce vină avea bietul cal că era înhămat şi silit zilnic să muncească din greu la căruţă? Aşa a catadicsit să îi curme viaţa inginerul silvic, crezând că îl dezvaţă pe ţigan de furat ori că îl sperie. Animalul a plătit scump pentru chinul îndurat zi de zi de a căra povara stăpânului, iar ţiganul face şi acum acelaşi lucru. Aşa că mă întreb unde mai e dreptate pe lumea asta şi când nu o să mai avem organe încuiate la creier, nu din ăştia care chiar se trag din maimuţă? În schimb pe mai marii şoselelor ocupaţi cu liniuţe să nu îi stingheriţi stimate organe! La fel cum nu le sunt ridicate nici şmecherilor maşinile, dacă parchează aiurea, ci doar amărâţilor posesori de rable ori ieftinături, puşi să plătească din greu răscumpărarea maşinii. Aşa că rămâne valabil un vechi proverb, în variantă nouă: decât să furi un ou, mai bine furi un bou, că stai liniştit. De-aia şi infractorii nu mai fac găinării, dau tunuri beton, să aibă cu ce mitui şi să li se piardă urma. Marii borfaşi dorm liniştiţi în România, şi sunt exemple cu duiumul şi la Braşov, în timp ce găinarii înfundă puşcăriile.

Ghiciţi animalul (de week-end)

Micul Obama de Braşov

S-a născut pe 9 aprilie 2009. Avea 51 de centimetri lungime şi cântărea 3,6 kilograme. A venit pe lume cu o zi înainte de ziua mea de naştere. Se numeşte Roy Anthony Steadman, iar părinţii sunt Cristina şi Roy, o braşoveancă şi un jamaican. Micuţul ciocolatiu este chiar nepoţelul meu pe care l-am poreclit micul Obama. Mama lui este chiar verişoara mea. Piticul este un grăsoc, mănâncă mult şi are tenul de culoarea celui mai puternic om al planetei, Barack Obama.

Micul Anthony s-a născut la maternitatea privată din Braşov. Medicii şi asistentele l-au plăcut din prima zi. Un lucru inedit pe care l-am aflat la naşterea lui Roy Anthony a fost acela că bebeluşii de culoare, în special cei mulatri, sunt albi la venirea pe lume, iar în următoarele săptămâni pielea se pigmentează. Şi dacă tot vorbesc de bebei şi mă laud cu Anthony trebuie să mă mândresc şi că sunt mătuşă, pentru că sora mea are un băieţel de 1,8 ani, Robert, născut în Italia, la Pesaro, acolo unde locuiesc. Voi deveni pentru a doua oară mătuşă în prima lună din 2010, datorită cumnateidin partea soţului meu, care este însărcinată. Aşadar nici în timpul liber nu mă plictisesc şi vă urez şi vouă aceleaşi îndeletniciri plăcute. Iar ca o treabă hazlie trebuie să vă spun că şi porecla mea la servici, folosită în special de şef, e tot Obama, pentru că sunt stângace, asemenea preşedintelui american. Iar treaba cu stângăcia mă onorează, având în vedere că multe genii au fost stângace şi lucrul ăsta pare a fi considerat de specialişti o calitate, nu un handicap, cum se vorbea pe vremuri ori în regimul comunist.

P.S. 13 august este Ziua Internationala a Stingacilor si a fost instituita in 1976 de Lefthanders International pentru a atrage atentia asupra inconvenientelor

Stângaci celebri

Iulius Cezar, Ayrton Senna, Pele, Nietzsche, Maradona, Larry Bird, Angelina Jolie, Harry S. Truman, Leonardo da Vinci, Winston Churchill, Marilyn Monroe, Ramses al II-lea, Bruce Willis, Paul Klee, Simon Bolivar, Ronald Reagan ("convertit" mai tirziu la dreptaci), Gheorghe Hagi, Aristotel, Jessica Parker, Bill Clinton, Michelangelo, Peter Ustinov, Mark Spitz, Laura Badea (campioana olimpica in 1996), Valentino Rossi (motociclist), Fidel Castro, George Bush Sr., Napoleon Bonaparte, Eminem, Albert Einstein, Mihai Viteazul, Jimi Hendrix etc.

Copilul prizonier

Copilul din mine plânge, pentru că l-am încătuşat. L-am trădat pentru o viaţă nouă. Am renunţat la el ca să îl aduc pe lume pe copilul meu. Paradoxal, miracolul s-a dovedit dulce-amar. Am abandonat copilul din mine pentru altul: copilul meu. Sunt aceeaşi fiinţă şi totuşi mă împart în două lumi. Mă dedic copilului născut şi întorc spatele copilului lăuntric. Viaţa, în carne şi oase, a învins copilul din suflet. Bucuria facerii a avut un preţ pe măsură şi a sădit în mine un zbucium imens.

N-are rost să mă mint. Trăiesc două vieţi. Plâng şi râd deodată. Râd pentru copilul născut, cel care învaţă acum să trăiască şi să cunoască lumea în care trăim. Nu are nicio vină pentru că în mine a murit ceva odată cu venirea lui. Nu a cerut el să se nască. Dar plâng pentru inocenţa pierdută. Mi-e dor să mă abandonez gândurilor, viselor, libertăţii mişcării.

Copilul încătuşat a devenit brusc un adult cu picioarele pe pământ, pentru pruncul abia născut, care de acum m-a acaparat întru totul. M-am furat pe sine, mi-am mutilat inocenţa. Ce rămâne? Ce se pierde? Probabil rămâne libertatea spiritului. Asta mă lasă să îmi trăiesc încă gândurile.

Şi rămâne copilul născut din dragostea cu bărbatul iubit. Un suflet la fel de fragil ca cel de care m-am debarasat în favoarea lui. Copilul ales ne va duce mai departe numele şi genele. Zbuciumul celui trădat însă nu îmi dă pace. Îmi iubesc amândoi copiii, dar viaţa mi-a cerut acest sacrificiu pentru noua făptură.

Ce furtună!....Iubesc omuleţul care învaţă să râdă, să-mi spună mama şi care îmi cere ajutorul să păşească în viaţă. Doi ochişori plini de sclipire pe care îi văd parcă în oglindă. Iar în lăuntrul meu plânge fiinţa pierdută. Oare ne vom regăsi vreodată? Trebuie. Fiecare trebuie să căutăm copilul din noi, eul interior. Uneori poate că nici nu am crezut că există, l-am uitat sau nu am încercat să-l descoperim. Cred că avem nevoie să ne hrănim sufletul, ca să nu fim pierduţi.

Altfel nu vom avea puterea să o luăm de la capăt sau să continuăm ce am început. Nu încerc şi nu vreau să spun lucruri mari. Doar să dau frâu trăirilor din mine. Sunt un om simplu, oarecare, cu trăiri fireşti. Dar nu vreau să mă închid în mine. Deseori ne ascundem de adevăr sau ignorăm forfota lăuntrică. Nu vreau să întreb astrele ce e cu mine sau ce vreau. Răspunsurile sunt în noi, în fiecare, şi trebuie să le ascultăm. Ne lipseşte însă răgazul şi curajul de-a ne asculta vocea sufletului. Multora ne e frică de realitatea interioară, ca şi cum ne-am teme să ne privim într-o oglindă fermecată să vedem cine suntem cu adevărat.

Sub povara îndeletnicirilor cotidiene trebuie să ne dezgolim de masca pe care o afişăm zi de zi, ca un scut de protecţie. Uneori avem nevoie de această evadare salvatoare. Să ne recunoaştem slăbiciunile, să ne descotorosim de rele şi să ne lăsăm pradă trăirilor. Să ţipăm în noapte sau să fim sinceri ca şi copiii, să nu ne fie ruşine să fim noi.

Poate dacă am fi aşa poate am fi mai buni, mai copii... Dar suntem prea orgolioşi să ne lăsăm pradă lucrurilor banale, infantile. Suntem proprii noştri prizonieri.

Matriarhatul roman

Se spune că femeile sunt mai misogine decât bărbaţii. În postarea de faţă recunosc acest lucru, dar în general cred că doar uneori femeile îi întrec pe bărbaţi la misoginism. Ce mi se pare distractiv vizavi de matriarhatul roman e faptul că în Italia femeia îl lasă în curul gol pe bărbat, mioritic vorbind. Şi asta pentru că în urma unui divorţ posesorii sexului tare rămân cum i-a făcut mama lor, sau mama natură dacă vreţi. Legea italiană pune molia, adică soţia zis în italiană, pe primul loc, chiar dacă femeia o fi fost lefteră când s-a măritat.

Asta doar dacă nu cumva cuplul precaut a făcut un acord prenupţial. Iar dacă bărbatul a fost mult prea impresionat de sexul frumos şi a lăsat soarta să decidă, în cazul divorţului el rămâne cu ochii în soare. Treaba asta mi-a povestit-o acum soră-mea, venită în vacanţă din Italia, după 8 ani de când trăieşte acolo. În plus, ca şi în România, bărbatul îi va plăti apoi o pensie de întreţinere femeii.

Din legea italiană a divorţului pot trage în consecinţă câteva concluzii: de-aia îşi înşeală italienii nevestele, dar nu le părăsesc SAU de-aia se combină româncele noastre cu toţi hodorogii lor, sperând să-şi facă o situaţie şi unele sfârsesc urât de tot. O a treia pildă ar fi că, analizând la scară istorică, italienii sunt nişte afemeiaţi şi prin legea asta încearcă să fie descurajaţi ori să fie ţinuţi în familie, chiar şi cu preţul adulterului. Cert e că după cum îmi povesteşte soră-mea căsătoria italienilor e foarte libertină până la urmă, iar ambii soţi îşi cam fac de cap pe cont propriu, doar uneori împărţind patul conjugal. O bogătană la care lucrează îşi tot ameninţă soţul că divorţează şi îl lasă cu cei trei copii pe cap dacă nu se potoleşte. Taică-su macaronarului şi-a înşelat şi el toată viaţa muierea, cu femei de culoare, că i-a plăcut ciocolata. Fiul nu se dezminte, chiar dacă el a făcut-o doamnă pe nevastă-sa şi riscă să piardă toată averea.

Că o fi mai bine aşa sau tot legea noastră e mai bună e interpretabil şi până la urmă e chestie de gust, să zicem. Ideea e că soră-mea s-a căsătorit cu un român, tot braşovean, şi nu la noi în ţară, ci acolo. De ce a procedat aşa? Numai ea ştie, dar deocamdată le merge bine.

Singurul avantaj al legii române pare a fi rapiditatea divorţului, pentru că în Italia separarea merge greoi şi trebuie să se facă în fapt cu 3 ani înaintea divorţului. În rest, numai de bine! La unii cântă cocoşul, la alţii găina. Sau bărbatul e capul şi femeia gâtul...

Talent fără fiţe

http://www.youtube.com/watch?v=tlNWZ8JYWQ4
Mircea Vintilă e o poveste. Un om cu care nu te mai saturi din vorbit. Nu se crede vedetă, nu face figuri şi mănâncă româneşte. Am avut şansa să îl cunoaştem anul acesta, cu două zile înainte să împlinească 60 de primăveri. E un om simplu, deşi e un mare artist. Milioane de tineri din diferite generaţii, şi nu numai tineri, îi murmură cântecele sau alţii au crescut cu muzica lui pe buze.
Dar asta nu îl împiedică să fie un om simplu, să vorbească respectuos şi să fie ruşinos de nepretenţios. La întîlnirea noastră prilejuită de un concert a consumat două porţii sănătoase de sarmale, o ciocolată caldă de fragi şi o îngheţată. Cu jenă s-a sfiit să întrebe, după prima porţie de sarmale, dacă i se mai îngăduie şi o a doua. Dar nu asta era ideea. Ci aceea a unei adevărate valori. Că de false vedete avem podul plin din păcate.

Mai aproape de Rai

”Reşedinţa mea de vară e la ţară... , spune versul unui cântec. Colţul meu de rai, ce mi-a fost dat de divinitate, e la Purcăreni. E locul în care natura, cu suflul ei viu, de care mă bucur zi de zi, mă face parcă să îmi strig simţirea aşezînd-o în câteva rînduri. Sunt gînduri şi sentimente izvorâte din dorinţa de a spune lumii întregi ce meleguri frumoase ne-au fost date de Dumnezeu.
Zilnic, de la fereastra dormitorului am şansa ori norocul să privesc pădurea de brazi, dealurile de păşune şi fâneaţă de pe Valea Purcărenilor. Îi mulţumesc Celui de sus pentru această bogăţie sufletească şi materială pe care i-o pot oferi mai ales fiului meu. Scriu aceste vorbe şi aud cum cineva bate şi ascute coasa, pregătind-o de cosit. E a doua brazdă de fân pe anul acesta. În rest e o linişte sublimă, se mai aude din când în când ciripitul vrăbiuţelor, ce şi-au găsit cuib în acoperişul casei noastre, sau al vreunei păsări din brazii ori alunii de la capătul grădinii.
Cântecul de la început mai spune: ”aici era să mor de urât şi de întristare”. Ei bine, nu! În oaza mea de oxigen de la Purcăreni, unde mă îmbăt cu aerul proaspăt al naturii, nu ai cum să te plictiseşti. Hrana sufletului vine din imaginea peisajelor, din depărtarea de forfota şi poluarea urbană.
Acum vreo cinci ani când am venit la Purcăreni pentru întîia oară am simţit că aici e casa mea. Am trăit un sentiment straniu că aparţin acestui loc. Când i-am propus lui Răzvan, soţului meu, să venim aici să locuim s-a gândit că nu am toate „doagele la mansardă”. Astăzi, după 4 ani de când vieţuim în casa noastră de la ţară îmi spune, parcă plin de sine că a mers pe mâna nevesti-sii: „N-aş mai putea sta la bloc. M-aş simţi ca-ntr-o cuşcă. Şi toată gălăgia din oraş mă enervează....”
Nici urmă de regret pentru mutarea făcută. Iar de când a venit copilul am realizat că aşa trebuia să fie. „Încurajări” am avut cu duiumul. Ba, că e departe! Contrazic: Sunt 15 kilometri, cam cât drumul de Poiană, şi îi parcurgi în 15 minute. Ba, că e lângă ţigănie, la Tărlungeni! Contracarez din nou, acum după 5 ani petrecuţi în inima naturii: În Tărlungeni sunt mulţi ţigani. Sunt şi la Teliu, Budila ori Cărpiniş, dar ei sunt şi la Roma sau Paris, iar italieni ori francezi care să fugă de frica lor nu am văzut şi nu am auzit. Noi n-am avut treabă cu ei. Doamne fereşte zic! Dar stăm în ultima casă din sat, în buza pădurii, şi în afară de vulpi, căprioare ori mistreţi alte sălbăticiuni nu ne-au vizitat.
Ba chiar ţiganii, rromii ăştia de care vă ziceam, ne mai cosesc iarba din curte. Le-o dăm pentru cai. Mai aduc 1-2 care cu lemne. Noi nu luăm de la primărie cota de lemne de tăiat în fiecare an, că n-am avea bidivii să tragem lemnul din pădure. Aşa că aduc ei. Nu le dai amănunte, nu te întinzi la vorbă, nu îi înjuri sau să vorbeşti urât, dar le plăteşti munca făcută, limitându-te la o relaţie de dialog rece şi respect. În rest n-ai nicio treabă.
Alte argumente contra alegerii noastre au venit legate de copil. „Păi unde o să facă şcoală, unde îl duci la grădiniţă, cum o să vă descurcaţi?” Aş spune că baba la frumuseţe suferă, dar nu e aşa. Nu vreau să mă socotesc acum şi nici să mă explic, dar eu sunt PENTRU a trăi aproape de natură. Plecăm şi ne întoarceam împreună zi de zi, toţi trei (cum spune piciul nostru). Nu că n-ar fi aici o grădiniţă, dar încă e prea mic. L-am dat la creşă în oraş, când m-am întors la muncă. Bunicii vin din când în când cu rândul sau merge la ei micul sălbatic, crescut în aerul tare de munte. De bonă nici nu vreau s-aud. Nu că-i departe, dar dacă nu e rudă parcă ţi-e sufletul mai strâns. Şi-apoi cu creşa nu neîncurcă, ba are mulţi prieteni şi o Miss pe care o adoră.
Iar când îţi spune vorbe din căpşorul lui ticluite, cum ar fi: „mami eu sunt Oia Popa, locăieţc la Păcăieni...sau Casa mea e moaţă...” nu poţi decât să te feliciţi pentru alegerea făcută. E adevărat, am avut noroc, şansă şi cred eu cel puţin câţiva stropi de ajutor de la Dumnezeu!
Dar efortul nu a fost uriaş şi nici nu vă-nchipuiţi un lux desăvirşit, fiţos şi rece. Marea avere e priveliştea exterioară, iar casa-i doar culcuşul cald şi primitor unde-ţi odihneşti trupul după o zi de muncă.
Am renunţat la un apartament de 2 camere în cartierul Astra din Braşov. Pentru care am fi plătit rate vreme de 20 de ani. Trecuseră 3 ani şi noi eram cu creditul la acelaşi nivel cât ne împrumutase banca. Asta nu-i treabă! Ne-am spus atunci, iar mai apoi am găsit pământ la Purcăreni. Ciudat e că nu venisem pentru noi aici, ci pentru părinţii mei, care veneau de la Galaţi. Vânduseră acolo casa şi vroiau înapoi în Braşov, de unde plecaseră cu 3 ani înainte. Am găsit 1000 mp cu 10.000 de euro. Ieftin faţă de alte preţuri piperate în locuri unde chiar nu face, singura justificare a vânzătorilor fiind că e la stradă sau pe la cine ştie ce ocolitoare.
M-am îndrăgostit de ce le era dat ochilor să vadă şi deja mă închipuiam privind de la geamul casei coama înverzită. Venisem în plină iarnă, când totul era alb, vedeai trecând câte o sanie trasă de cai, ţurţuri la streaşini sau trunchiurile dezgolite de copaci. Doar brazii purtau haine. N-am putut să mă desprind de acele imagini până nu am luat o bucăţică din acest tărîm minunat.
Am împărţit terenul frăţeşte cu ai mei. Noi am luat pe 2 camere suma de 39.000 de euro. 8000 i-am returnat băncii şi cu restul plus ce aveau ai mei, adică 7500 de euro pe casa de la ţară, am construit aici. În vara următoare casele erau gata în proporţie de 85 la sută.
Ai meu acum sunt tot la ţară. I-au supărat cârtiţele, că le stricau grădina de legume. Au vândut şi s-au întors la Vişina, iar acum le pare din nou rău. Dar asta-i altă poveste.
Noi suntem tot aici şi nu vrem să mai plecăm. Poate-i de râs, dar simt mereu că mă îndrăgostesc de ce avem, iar dormitorul făcut aşa cum am visat, deşi modest, însă modern, îmi dă sentimentul că aici vreau să stau o veşnicie. Iar violetul pal în care l-am colorat îmi aminteşte de toporaşii ce apar primăvara aici, la noi.
Vecinii noştri sunt acum alţi tineri, ceva mai adulţi ca noi la vârstă, dar tot iubitori de munte şi aer curat.
Ei bine nici nu mai ştiu de unde am pornit, că tare-s multe de povestit... Data viitoare vă spun despre comorile Purcăreniului şi despre nea Victor, un om trăit o viaţă aici, care se teme să meargă în oraş.