De când te ştiu? Peste noi au trecut aproape două decenii. Cum ar fi de-am putea întoarce timpul, să retrăim o zi? Una singura. Ce zi ai alege?
Închid ochii si visez să fiu din nou acolo, deasupra tuturor, în sânul naturii, la cap de troiţă, cu fesele cotropite de furnici roşii. N-am cum să uit vietăţile mici şi enervante, care pişcau cu obrăznicie, în timp ce leneveam pe patul ierbii şi tu mă iubeai. Aş vrea să simt iar tremurul dulce iritant, când noi ne scăldam în soare şi eram unul, iar la vale curgeau grădinile, şi biserica, şi casele, în stânga pădurea, în dreapta crucea, dincolo celelalte dealuri şi oraşul, iar în rochiţa-mi diafană se năpustise armata din întreg muşuroiul.
Şi mă încăpăţânam să mă topesc în vâltoarea sărutului tău, cu fesele arzând de ciupituri, dar îmbătată cu tine. Altă dată o furnică neagră îmi rătăcea pe trup, iar tu te jucai şi-o-ndrumai să-mi descânte făptura, iar mai apoi pe pântece în jos, pân’ ajungea în ceşcuţele picioarelor, coborând spre glezne, unde făcea cale-ntoarsă pe firul ierbii.
Mi-e dor de orele ce treceau în neştire, de dezmierdările tale, de bocancii cu care cutreieram pădurea şi fugeam de lume să ne iubim, de pletele tale ce-mi mângâiau trupul, de şoaptele dulci
, de blugii mereu rupţi în genunchi spre disperarea maică-tii, de cercelul ce ţi-l puneam în ureche tot spre exasperarea ei.
Iar tu m-ai plimbat în ploaie, m-ai răsfăţat în zăpadă, şi-n iarbă, şi-n mare, pe scoici şi nisip, m-ai sărutat şi mi-ai jurat infinite iubiri, iar eu ţi-am însângerat buza într-o muşcătură siropoasă şi avidă de tine, te-am iubit, te-am alungat, te-am urât şi iar te-am chemat, însetată de tine….De câte ori ne-a fost casă ori leagăn natura, martor tăcut şi primitor al iubirii…Şi simt că vreau să-ţi recit şi acum, ca şi ieri, din Nichita: Leoaică tânără, iubirea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu