miercuri, 19 martie 2014

Comunisme

Pe cât de greu era în vremurile ceauşiste să procuri mâncarea pe atât eram de sclifosită şi o risipeam, spre disperarea alor mei. Ouă, pâine, ulei, zahăr, toate pe raţie şi chiar ş-aşa dacă prindeai. Locuiam la bloc, undeva pe Sitarului, perpendicular cu Zorilor, şi eram printre privilegiaţi, căci vedeam la fix “dosul” magazinelor, cu uşile de aprovizionare, unde trăgeau dubele cu mărfuri. Eram copii, dar toţi, de la mic la mare, ne ştiam rolul când apărea vreo maşină de gabarit mare. - Repede, la coadă! Vine marfă! Strigam fiecare care încotro. Nu conta ce primea la alimentara, ceva băga. Din toate părţile se iveau oameni alergând, copiii îşi strigau părinţii, care aveau fraţi se împărţeau, ca mine şi sor-mea, una la dat alarma, alta la rând. Când aduceau banane, portocale, lămâi sau ciocolată ori cafea vânzarea se făcea la uşa de aprovizionare, iar oamenii stăteau buluc pe trepte. Cine apuca să cumpere mai lua şi pentru rude sau cunoştinţe. Adeseori marfa se epuiza înainte să ghiceşti pentru ce te îmbulzeai la coadă şi mulţi rămâneau cu buza umflată. Mezelurile ori brânzeturile se vindeau la interior, iar coada era la fel de bălmăjită şi cu oameni agitaţi. Salam cu soia, parizer şi polişi, cârnaţ, salam de vară, tobă, pe toate era bătaie. La fructe ne-am luat adesea ţeapă, că nu prindeam, la fel cu ciocolata chinezească, după care oftam adânc. Mai mergeam la naşi, ei aveau mai tot timpul şi se îndurau de noi. La ouă era tot bătălie, se livrau la un geam din vitrina alimentării. Tare m-a certat maică-mea într-o zi că pierdusem cartonul de raţie, iar în altă împrejurare c-am prăpădit ouăle pe asfalt.Aveam codiţe şi mă trăgea de moaţe ori de urechi, ca pedeapsă. La brutărie ştiam orele când scotea pâine şi ne aşezam din timp, ca să ne-asigurăm de izbândă. În schimb, la mezelurile cu soia avea grijă taică-miu să avem baftă. Cunoştea două vânzătoare şi îi mai puneau deoparte. Una era unguroaică, dna Clara, o ţin minte şi azi: roşcovană, cu ochi verzi, păr scurt, pistrui şi forme rubensiene. Când ea ne făcea cu ochiul ştiam că scăpăm de statul la coadă. Îi lucrase tata ceva la balcon, iar mama îi făcea croitorie, ca era şefă de secţie la croitorie pe Calea Bucureşti şi cu controlul CTC pentru export, aşa că şi dna Clara se revanşa de fiecare dată. Când venea taică-meu de la uzină, el lucra ca lăcătuş mecanic la Metrom, trecea pe la alimentara şi cumpăra pe sub mână pachetele cu mezel păstrate de unguroaică. Ai mei se zdrobeau cu mâncarea, iar eu o făceam lată. O sclifosită şi-o slăbănoagă, aş fi mâncat toată ziua numai piure de cartofi, iar soră mea, deşi mai mică, era mai zdravănă şi carnivoră de fel. Piureul cel de toate zilele
Stăteam la masa din bucătărie şi primeam sandviş, cu parizer sau salam şi telemea ori brânză topită. Cât se perindau ai mei prin casă mezelurile mi se evaporau de sub nas. Nu în burtă, ci sub blatul mesei, unde era un loc mic cât să îţi strecori degetele, pe tot chenarul mesei. Acolo înşiram eu salam şi parizer şi şuncă. Până într-o zi, când tata a descoperit ascunzătoarea. M-am ales iar cu tras de moaţe şi muştruluieli, dar mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă. Pe vremea aia, cât am fost în clasele primare, mai trăia tataie, bunicul patern şi ai mei se descurcau mai uşor cu bucatele. Tataie creştea porci şi găini, aşa că an de an aveam un godac de pus la afumat, iar din când în când mamaie ne tăia o găină ori vreun cocoş, dacă era prea ţâfnos şi ne fugărea să ne ciupească. Într-o vară ţin minte că se umpluse coteţul cu pureci şi au dat cu deteteu. Dar nu s-au încurcat, au turnat deteteu cu găleata. Iar când au tăiat găinile, carnea le puţea până în măruntaie a dtt. Degeaba le-au spălat în zece ape. Maică-mea a insistat să încerce o supă şi-o friptură, dar verdictul a fost acelaşi. Jale mare era pentru mine când tăiau, tata cu tataie, porcul. Păi îi căram tot anul lături lui Ghiţă ş-apoi îi luau gâtul. Fugeam şi ţipam când îl auzeam guiţând, iar taică-meu îmi striga să plec, că de ce mi-e milă se chinuie mai tare animalul. Mă urcam pe o scară lungă de metal şi mă ascundeam în pod la bunică-mea, care stătea la casă în colonie, lângă pădurea de la Astra. Când venea tata cu carcasa de porc acasă mă lua leşinul de la sânge. Mamaie de la bloc, cum îi mai spuneam bunicii din partea lui maică-mea, venea să ajute la făcut cârnaţi, caltaboş, iar tata tranşa carnea şi punea slănina cu sare la ciubăr. Afumăturile
Pe mine mă ţineau în ultima cameră din cele trei ale apartamentului, după ce mă oblojeau cu oţet pe la nas şi încheieturi, să îmi revin. Cu toată suferinţa animalului şi refuzul de a vedea sânge am mâncat mereu cu plăcere slănina, jumările şi muşchiuleţul afumat. În schimb, mezelurile cu soia aveau aceeaşi soartă, doar că nu le mai doseam sub masă, ci după mobila de bucătărie. Până a prins miros urât în bucătărie şi a tras tata mobila. S-a crucit când a văzut putreziciunile şi a ştiut a cui era isprava. Dar s-a străduit să-mi facă hatârul: voiam mereu salam roşu cu bobiţe galbene (salam de Sibiu), caşcaval Şvaiţer şi cabanos. Am avut noroc. Taică-meu fusese fotbalist, a jucat în echipa Metromului, îl ştiau mulţi din ONT, aşa că avea prieteni prin Poiană. La ”Mioriţa” avea pile bune, la bucătărie şi la un barman ce jucase fotbal cu el. Aşa că periodic se ducea acolo şi venea cu trufandale. Ăstea nu le aruncam, le înfulecam cu plăcere sau făceam gesturi caritabile la şcoală. Ai mei se mândreau pe-o parte şi pe alta se trăgeau de păr, că mâncarea aia era obţinută cu efort şi ceva mai mulţi bănuţi. Filantroapa de mine, eram prin clasa a treia când am tras concluzia că, un coleg de clasă, Radu, era cam modest îmbrăcat şi nu prea avea pachet la şcoală. Aşa că îi cedam sandvişul meu, “Să aibă şi Radu ce să mănânce, tată!“. Cu salamul roşu mi-a pierit mai apoi pofta, auzisem eu zvonuri că era făcut din carne de cal. Şi eu - de iubeam caii ca pe icoane, îmi împlusem pereţii camerei cu postere cu cai alergând şi visam să am o herghelie întreagă, iar un prinţ pe cal alb să vină să mă ia de soţie - vedeam ca prin leşin cum mă înfruptasem eu din pulpele ălea muşchiuloase de cal şi din piepturile acelea viguroase. Degeaba s-au chinuit ai mei să mă convingă că nu-i aşa, nici în ziua de azi nu mai mănânc salamul ăla. O altă goană după mâncare în comunism s-a consumat la Bucureşti. Era într-o vară când ai mei s-au hotărât să facem o plimbare la Capitală, să ne aprovizionăm de la Obor. Ne-am cazat la hotel Flora, cred că mai există şi azi. Eram eu, cu sor-mea şi ai mei. A doua zi, la prânz, pe nepusă masă, taică-meu s-a pricopsit cu soacră-sa.Cu o valiză şi alte două sarsanale doldora, în holul hotelul stătea mamaie. Venise cu trenul şi trecuse înainte pe la târg, unde îşi umpluse paporniţele cu salam de vară şi brânză topită. Toată viaţa taică-meu şi bunica s-au tachinat, s-au injectat reciproc, s-au tolerat cu chiu cu vai, iar acum mica evadare în Bucureşti cu soacra perete în perete îi picase rău. N-a avut încotro, şi-a petrecut sejurul vecin cu soacra. Şi nu a fost tocmai comod. Mamaie era foc şi pară că n-avea frigider unde să ţină rudurile de salam, iar afară era o căldură de te toropea. Aşa că le-a lăsat peste noapte în balcon, iar a doua zi am pornit spre casă toţi o zdroabă şi în bodogăneli, pe motiv de salamuri ronţăite în bezna nopţii de şobolani ori de vreo pisică. Şi-aşa s-au contrat tot drumul, ba că taică-miu n-a zis unde mergem, ba că el vinovat de pagubă, ba că bunică-mea s-a grăbit ca fata mare să meargă de la gară ţintă la Obor, în loc să facă piaţa înainte de a se urca în trenul de întoarcere la Braşov.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Ha!ha! Imi aduc aminte de acele vremuri. Acum le revedem cu nostalgie satirica, dar pe atunci nu era chiar nostim...Pote ca inocenta copilariei, lipsa grijilor cotidiene de atunci ne fac acum sa privim lucrurile astfel.

Bianca Popa spunea...

Mda, atunci eram vai de mama noastra.:)

Aurora Georgescu spunea...

Draga mea, ceea ce voi scrie acum se referă nu la postarea în sine, care este o minunată aducere aminte ci la răspunsul dat primului comentator "Mda, atunci eram vai de mama noastră". Nu vreau să mă crezi o nostalgică a vremurilor comuniste, dar pe vremea aceea încă mai existau şi mezeluri numai din carne şi grăsime animală! Acum dai cu tunul şi nu mai găseşti mezeluri fără tot felul de minuni prin ele şi doar vagi urme de carne. Nici măcar cotlet nu mai găseşti fără să fie injectat cu amidon sau alte soluţii!Atunci se procura greu mencarea, acum nu sunt accesibile preţurile pentru o maaaaare parte a populaţiei! Inainte la sate se mânca din produsele gospodăriei proprii, acum nici măcar pâinea nu mai este făcută în casă. Toată lumea cumpără pâine cu "pufulatori" cum obişnuieşte un bătrân pe care-l cunosc, să spună1 Sunt atâtea rele şi acum, cu o mulţime de români plecaţi prin alte ţări să muncească, familii dezorganizate complet, dezumanizare în goana după averi, încât, pe total număr de locuitori şi nu mă refer la privilegiaţi ci la cei foarte mulţi, nu mai ştiu dacă chiar este mai bine acum! Suntem o ţară de ştirbi fiindcă mii de oameni nu-şi pot permite un tratament stomatologic, gratuit înainte de 1989!Atunci copiii îşi strigau părinţii să coboare fuga la marfa proaspăt adusă, dar acum mulţi nu au la cine să strige fiindcă le sunt părinţii plecaţi din ţară! Inainte copii stăteau cu cheia de gât fiindcă părinţii erau la serviciu. Şi acum se întâmplă la fel la cei ce lucrează, dar sunt mulţi care nu au unde şi ce să lucreze. Intr-adevăr pieţele, magazinele sunt pline cu tot ce-ţi pofteşte sufletul, dar cîţi îşi pot permite să cumpere? Nu spun în nici un caz că înainte curgea miere şi magiun pe străzi! Aveam acces la tât de puţine lucruri, nu puteam ieşi în afară, nu aveam libertatea de exprimare, stăteam cu frica în sân că putem fi auziţi spunând un banc politic, etc...
Am vrut numai să spun că au fost şi sunt şi acum şi părţi bune şi părţi rele. Şi nu vorbesc prin prizma poziţiei mele, fiindcă pentru mine personal şi familia mea este mult mai bine, dar pentru cei mulţi din jurul meu este groaznic! Sunt multe de spus, dar nu este nici locul şi nici cazul, fiindcă de fapt tu ai evocat nişte amintiri cu nostalgie, cu acurateţe , cu talent şi n-am simţit în tonul tău nici revoltă, nici supărare, ci ţi-am zărit zâmbetul pe buze depănând amintiri din copilărie aşa cum au fost, fără să le cosmetizezi, fără să dai tentă politică.Apreciez acest lucru şi dau povestirii tale şi emoţiei pe care o transmite, nota maximă!

Bianca Popa spunea...

Dna Aurora, va multumesc pentru ca ati avut rabdarea sa parcurgeti textul si v-ati rapit din timp sa asterneti un raspuns atit de elaborat, care in sine este o postare. Aveti dreptate in toate aspectele enumerate, nu contest lipsurile si problemele vremurilor noastre. E adevarat ce spuneti si in privinta alimentelor, atunci chiar si salamul cu soia era mai sanatos, soia fiind un ingredient natural si dovedit ca fiind sanatos. Acum comertul inseamna eticheta, pacaleala, mult si prost si ieftin, ambalajul fura ochii, iar calitatea lasa de dorit. In vremurile trecute, copii fiind, nu am memorat tocmai fidel tot ce traiam si amploarea a ceea ce se intimpla, peste ani am ramas cu acel sentiment de ingradire si de lipsuri trait alaturi de familie. Astazi, in schimb, cum spuneati si dvs, e o adevarata proba de aptitudini pentru parinti si bunici sa isi invete copiii ce e bine si rau, sa discearna intre ce e bun si nociv, sa copieze dintre toate libertatile ceea ce ii ajuta sa se dezvolte armonios si sa le fie benefic. E un fel de echilibristica, la fel si cu dramuirea bugetului. Timpul trece insa neiertator si trebuie sa raminem adaptabili si sa izbutim in modul cel mai frumos si bun cu putinta. Copilaria noastra nu seamana cu cea a copiilor nostri, uneori ne simtim depasiti si suntem nevoiti sa tinem pasul fara a le mutila sperante, vise, dar si pentru a-i indruma in cunostinta de cauza. Avem doi baieti si inimile noastre sunt cit un purice cind ne gindim la viitorul lor si cum sa le fim mai aproape, sa ii ajutam pe drumul vietii. E o onoare si o bucurie pentru mine sa pot comunica astfel cu dvs si sa putem impartasi aceste trairi. Va multumesc!

Aurora Georgescu spunea...

Mi-a mers direct la inimă răspunsul tău. Oricând cu bucurie, cu drag şi cu experienţa celor 65 de ani ai mei sunt gata oricând să răspund frământărilor tale.

Bianca Popa spunea...

Va multumesc! E o bucurie fiecare vizita a dvs.