Toate oile sunt ale Domnului, dar unele sunt cioplite şi hâtre pe dinlăuntru. Mulţi uită să fie oamenii lui Dumnezeu, se îndepărtează şi se leapădă de El, se învrăjbesc cu o înverşunare machiavelică. În lumea asta anormală, mai răzbesc oamenii puri, cu minţi şi suflete neprihănite. Aşa i-am găsit eu pe Victor şi Jancsi, doi săteni de la Purcăreni, un sat amestecat cu români şi unguri, cu natură frumoasă.
Nea Victor e un adevărat personaj rural. Un Gandalf fără plete, dar cu aceeaşi alură,cu chip lunguieţ ca de pară şi privire blajină, leit personajului din Stăpânul inelelor. E om gospodar, bun la suflet, iar universul lui se rezumă la comuna Tărlungeni. Omul ăsta-i tare interesant!
Are la vreo 60 de ani, locuieşte într-o casă modestă, împreună cu nevasta, o femeie durdulie şi mică la statură, şi cu băiatul lor, din nefericire, olog. Tânărul Morţi, băiatul lui Victor, e şchiop din naştere, dar nu-şi duce traiul ca pe o corvoadă. Mână calul sau oile, se plimbă pe uliţele satului într-un toiag, merge la pădure.
Sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi nu văd lucrurile lipsite de speranţă. Pentru miezul lui de pâine Victor munceşte unde i se iveşte ocazia, dar mai ales la munci agricole, că la ălea se pricepe, şi la stână. Are înscrisă în cartea de muncă, de pe vremea vechilor C.A.P. , meseria de cioban.
După acoperişul de deasupra capului, lucrurile lui de preţ sunt un cal şi o căruţă. Nu are patima alcoolului, iar cu tutunul nu e ieşit din cale afară. Viziunea lui despre viaţă pare desprinsă din poveste. Se mulţumeşte cu un orizont restrâns de mişcare, care altora le-ar stârni sentimentul de claustrofobie. Colţul lui de natură, cu dealuri, case şi pădure, îi e atât de drag şi ştiut de-a fir a păr încât pentru el reprezintă lumea întreagă. De mai bine de un an nea Victor nu a mai fost în Braşov. Nu că nu are mijloc de transport în comun, dar omului i-e frică de oraş. Spre uimirea celor care nu îl cunosc, Victor nu voieşte să “coboare”.
“Dacă mă duc la oraş mă prind şi mă bat golanii”, cugetă omul. Ultima dată, anul trecut, s-a dus de nevoie în Braşov , ca să rezolve un păs cu pensia de agricultor. Altfel nu s-ar fi îndurat să plece. Nu are duşmani, dar ce vede la televizor l-a băgat în sperieţi. Omul trăieşte, bag seama, un puternic instinct de conservare. Se mulţumeşte cu puţin şi se roagă să îl ţină Cel de Sus sănătos. În lumea lui mică, ce îi dă sentimentul de siguranţă, omul e fericit.
Mi-aduc aminte că într-o iarnă, prin 2006, când construiam încă la casă, neaVictor a venit şi-a adus pietriş cu căruţa. A cărat bolovani de la pârâu. Când a izbăvit, şi-a venit vorba de plată, s-a ruşinat să pun preţ
pe munca lui, ne-a spus să-i dăm cât credem de cuviinţă.
Uite aşa, croit sadea, e şi Jancsi. Un om firav, molcom, uşor cocârjit, dar zelos. Trăieşte singur, într-un bordei, e sărman, abia de are după ce bea apă, dar grădina lui e ca o floare. Straturile de legume şi flori sunt frumos rânduite, lucrate şi adăpate zilnic. Jancsi vieţuieşte la o aruncătură de băţ de nea Victor şi ai spune că-s făcuţi de aceeaşi mamă după cum robotesc. Cât e ziua munceşte pe tarlaua altuia sau strânge vreascuri de la pădure, să aprindă un foc în casă la apus.
Şi oamenii ăştia neştiuţi, în micimea lor, sunt uriaşi. Cu universul lor limitat, au timp de a se cunoaşte şi înţelege, de a fi fericiţi cu puţin, de a rămâne curaţi la gând şi faptă.
