miercuri, 2 decembrie 2009

Supărări de toamnă




Toamna asta am avut mare ghinion. Supărările s-au ţinut lanţ de mine. Iar treaba asta m-a cam interiorizat, mi-a pierit cheful de scris. Azi am răsfoit fotografii ce mi-au adus aminte de momente frumoase, dar mi-au trezit şi amintiri dureroase. Sunt un om căruia îi plac animalele. Din adolescenţă am avut mereu câte un animal de companie sau chiar mai multe. Uneori prea multe, ar spune unii. Pentru mine sunt prieteni credincioşi cu care nu ai cum să te plictiseşti. Nu mai pun la socoteală că şi pentru copii e bine să crească în compania unui animăluţ. Specialiştii spun că aceşti copii sunt mai sociabili şi responsabili. Eu nu am avut în copilărie în casă un căţel sau o pisică, dar la bloc mereu hrăneam animalele fără stăpân. Mi-aduc aminte cu haz cum, împreună cu gaşca noastră de copii de la bloc, am încercat să spălăm în beciul blocului câţiva pui de pisică murdari. Într-o încăpere din scara blocului am adăpostit adeseori câte un căţel pe care îl hrăneam. Asta până descoperea isprava şeful de scară, un om ce dezaproba gesturile noastre copilăreşti şi de suflet. Plângeam iarna, copil fiind, când vedeam câte un căţel fără stăpân căutând zgribulit ceva de mâncare. Abia în liceu am avut primul nostru căţel, al meu şi al soră-mii Roxana, acceptat de părinţi după mai multe insistenţe. Au trecut mulţi ani de atunci, dar pe Biluţă nu l-am uitat, deşi el nu mai e. Apoi am avut şi o pereche de peruşi, Mimi şi Coco. Într-o zi Coco a zburat din colivie, fără să îmi pot explica în ce fel a reuşit să iasă de acolo. După o vreme Mimi s-a dus. Tata ne-a adus într-o zi acasă doi iepuraşi. Fusese la muncă la câmp şi un coleg de serviciu a tăiat-o din greşeală, fără să vadă, pe iepuroaică. Puii i-a adus tata acasă, să îi îngrijim. I-am hrănit cu pipeta, cu biberonul, ţopăiau la noi pe hol şi scoteau un sunet ciudat faţă de iepurii obişnuiţi. Erau iepuri sălbatici şi probabil e specific lor. Însă într-o zi, pe neaşteptate, iepuraşii au murit. Au urmat şi alte animăluţe în casa noastră. Pe toate le-am adunat, nu le-am cumpărat. Au fost căţei sau pisici găsite pe stradă, de care ne-a fost milă. Îmi aduc aminte că mama ura pisicile. Nu le suporta şi îi era teamă de ele. Dar într-o zi a venit acasă cu un pui zgribulit şi amărât de pisică. Am rămas toţi muţi de uimire văzând-o pe mama cu pisica. Miţi sau Bubu cum o alintă mama, mai trăieşte şi astăzi. Însă mulţi alţii nu au fost norocoşi. Am avut pe rând mai multe pisicuţe şi câini, dar unii s-au dus. Fie pentru că le-au făcut de hac oameni răi, fie pentru că unii s-au gîndit să fure... aşa a fost cu Gimi al meu, un motan gri cu ochi galbeni. După care am plâns şi oftez şi în ziua de astăzi. Era un motan de rasă, deşi îl găsisem tot pe stradă, într-o toamnă ploioasă. Era slăbuţ, ponosit, dar plin de viaţă. M-a cucerit de cum l-am văzut şi după o oră de când trecusem pe lângă el pe stradă m-am întors să îl iau acasă. Când se făcuse mare şi de toată frumuseţea cineva mi l-a furat. Ah şi câte poveşti de genul ăsta am trăit. Dar nu m-am oprit să ofer un acoperiş şi o strachină de mâncare şi altor necuvântătoare. Aici fac o pauză de la povestire şi spun că nu sunt miloasă doar cu animalele. Mereu ajut cu câte puţin şi pe cei amărâţi pe care îi văd pe stradă. Şi nu pot trece indiferentă, mai ales când văd copii necăjiţi, înfometaţi, murdari şi înfriguraţi.Dar asta nu e de povestit şi nici de a-mi aduce laude. Gândesc însă că trebuie să dai din suflet.
Revin însă la povestea mea. Mereu am iubit animalele şi întotdeauna preferaţii mei au fost câinii şi caii. Şi astăzi mai visez să am un cal, dar poate în altă viaţă, cine ştie...Acum locuim la casă şi convieţuim în momentul acesta cu trei pui de pisică şi o felină adultă. Tot în curtea ne întîmpină trei paznici de nădejde, unul mai mototol că e încă pui, deşi e ditamai fiara, că se trage din ciobăneşti. Piciul, Miki şi Pestriţul sunt câinii noştri.



Dar sufletul meu oftează acum după Timi şi Vulpi, un setter irlandez şi un metis ce aducea a cocker. I-am pierdut anul ăsta. Şi nu pentru că i-am rătăcit, ci din cauza unor întîmplări nefericite. Vulpiţa, cum îi spuneam, sau Zupea, cum putea Horia să îi spună, ne-a părăsit de mai puţin de-o lună. I-au venit de hac câinii de la stână. I-a asmuţit un cioban ticălos, un ţigan ce păzeşte oile cu 13 ciobăneşti. Nu câinii sunt de vină, ci omul fără suflet ce îi asmute şi îi antrenează pe animale mai slabe. Au atacat şi cai, vaci şi pisici. Tot de colţii lor au sfârşit recent alte trei animale din ograda noastră şi a vecinului. Motanul Stelică, încă pui, Ghighi, o pisică botezată de Horia anul trecut, şi o căţeluşă aciuită în curtea noastră, pe care o strigam Fetiţa. Legea ciobanilor nu prea există şi nici nu se aplică în ţara asta. Pe ţiganul ăsta l-am reclamat la primărie. Dar a făcut deja mult rău. Ne-a lăsat fără două pisici şi doi câini, ai noştri şi ai vecinului.
O altă poveste tristă e a lui Timi. Pe Timi l-am găsit în urmă cu vreo cinci ani. Un setter irlandez, maro-roşcat. Era frumos, deşi l-am găsit piele şi os pe terasă la Mc Donalds-ul de pe Poenelor. Era într-o seară de vară şi ne oprisem să mâncăm ceva. Abia se mişca de slab şi deshidratat ce era. După ce i-am dat sandvişul meu, în seara aia am plecat cu el acasă. Ne-a urmat necondiţionat, fără lesă, nelegat. Mai aveam deja un câine şi locuiam la bloc. La scurt timp l-am dus pe Timi la adăpostul din Triaj. L-am părăsit acolo, dar am sunat să întrebăm de el. Îl puseseră în cuşca unui urs, fusese castrat, şi urla într-una. Nu am rezistat şi ne-am dus după el. Timi a locuit cu noi, apoi la ţară la Vişina cu ai mei, apoi l-am adus la Purcăreni, când am făcut casa. Era un câine frumos, loial, deşi mai năzdrăvan. Era şi de talie mare, aşa că avea nevoie de mişcare. Se temea de ploaie, fulgere, tunete şi nu îi plăcea să stea legat. Lui Timi nu ştiu cine i-a venit de hac, dar l-am căutat zile la rând neştiind unde a dispărut. L-a găsit vecinul nostru la liziera pădurii, la 1500 de metri de casă. Nu era muşcat, nu avea spume, nu părea bătut, s-a sfârşit după ce l-a găsit vecinul, până să ajungem acasă. Pe fiecare animal al nostru l-am îngropat. Am suferit pentru fiecare şi pe niciunul nu pot să îl uit. Iar anul ăsta, când am pierdut şase dintr-un foc, parcă mă simt mai tristă ca niciodată. A şasea supărare a fost cu un pui de pisică. Era puiul lui Ghighi. Am găsit-o cu un picior fracturat, într-o zi cînd am venit de la muncă. Am dus-o la doctor, dar făcuse infecţie. I-a fost amputat piciorul bolnav, iar doctorul era foarte bucuros că nu o abandonăm pentru că rămăsese oloagă. Aşa cum făcuseră alţi proprietari cu un motănel rămas şchiop. Însă pisicuţa noastră nu s-a mai trezit din anestezie. Făcuse septicemie. La câteva zile a dispărut mama ei, iar mai apoi am realizat că o atacaseră câinii de la stână. Şi aşa a fost anul ăsta din vară încoace. Nu amestec aici supărările de altă natură, pentru că fiecare neajuns se încadrează într-un alt tipar. Acum am simţit însă nevoia să îmi descarc sufletul, pentru că nu mai puteam să ţin în mine dorul de necuvântătoarele pe care le-am pierdut. Poveştile ar putea continua, dar nu vreau să plictisesc. Am să le menţionez însă pe Babi, Ţiţa, Piţi, Grăsunica, Ursulică, Toni, Kitty ori Bulinuţa, câini şi pisici de care, noi şi părinţii mei, nu am avut parte de-a lungul anilor. Sper că nu v-am întristat. Ceea ce îmi doresc este să iubiţi necuvântătoarele, pentru că sunt credincioase şi se ataşează necondiţionat de omul care e capabil măcar de-o mângâiere. Nu sunt dobitoace lipsite de simţiri...

8 comentarii:

DUTA spunea...

Postare foarte emotionanta ,si poza ta si a cinelui pe iarba, valoreaza o mie de cuvinte.

Bianca Popa spunea...

Asa simt si eu. Din pacate Timi nu mai este. A fost un bun prieten de joaca si un paznic credincios.
Multumesc pentru vizita si comentariu.

MARI&GEO IN BUCATARIE spunea...

ferim..ca altfel nu am sti ca traim..daca ar fi numai bucurie si de asta ne-am plictisi..asa alternat..bun cu rau..merge viata inainte...imi place cum e profilul tau acum..si eu vroiam asa si tot am cautat pe cineva ./..dar nu stiu pe nimeni...te pup mary

Sorin Focsa spunea...

Imi pare rau ..pentru pierderile tale Bia draga si eu sunt un mare iubitor de animale, pisici am avut de cand ma stiu si de trei ani am o printesa de pisica, alba toata, pufoasa, cu un ochi albrastu si unul caprui( hi, hi,hi ) este foarte faina ...dar si un pic dementa cateodata :) ma rog o iubesc si cred ca as innesubi sa stiu ca ea nu ar mai fi din alte cauze decat cele naturale. mai mult mai am si doua cinteze australiene, un hamster pitic, un roborowski iar pestisorul mi-a murit :( . Ata ete din pacate nu pot fi alaturi de noi cat am vrea noi din unul sau alte motive. Si inca o completare astazi am auzit o zicala foarte dragutza>

CU CAT CUNOSC MAI MULT OAMENII CU ATAT IUBESC MAI MULT CAINII !!!

Bianca Popa spunea...

Sorin - zicala lui Putin am auzit-o si eu azi. Cit despre animalute, eu zic ca ne facm viata mai frumoasa. Ma mir ca mîţuca ta nu a dat atacul la cinteze şi hamster. Sau a făcut-o? Ori au legat o prietenie strânsă bazată pe joacă.
Şi la noi câinii şi pisicile convieţuiesc fără probleme.
Chiar mi-am amintit că o căţeluşă, pe care am pierdut-o în aceeaşi manieră, în vara aceasta alăpta în curte puii de pisică, pentru că ea rămăsese atunci fără căţeluşi. Aşa că s-a oferit mămică pentru pisici. Sunt momente incredibile, care te fac să te gândeşti de câtă afecţiune sunt capabile şi animalele.

Lucia spunea...

Numai oamenii cu suflet mare iubesc animalele.
Frumoasa postare!

Bianca Popa spunea...

Lucia iti multumesc pentru vizita si comentariu. La fel gindesc si eu. Trebuie sa convietuim cu totii pentru ca fiecare are rolul lui in natura si univers.

Anne spunea...

foarte frumoasa postarea ta Bia..cam trista in ceea ce priveste pierderile avute :( Numai bine iti doresc!