Oamenii Lui Dumnezeu

Toate oile sunt ale Domnului, dar unele sunt cioplite şi hâtre pe dinlăuntru. Mulţi uită să fie oamenii lui Dumnezeu, se îndepărtează şi se leapădă de El, se învrăjbesc cu o înverşunare machiavelică. În lumea asta anormală, mai răzbesc oamenii puri, cu minţi şi suflete neprihănite. Aşa i-am găsit eu pe Victor şi Jancsi, doi săteni de la Purcăreni, un sat amestecat cu români şi unguri, cu natură frumoasă. Nea Victor e un adevărat personaj rural. Un Gandalf fără plete, dar cu aceeaşi alură,cu chip lunguieţ ca de pară şi privire blajină, leit personajului din Stăpânul inelelor. E om gospodar, bun la suflet, iar universul lui se rezumă la comuna Tărlungeni. Omul ăsta-i tare interesant!

Are la vreo 60 de ani, locuieşte într-o casă modestă, împreună cu nevasta, o femeie durdulie şi mică la statură, şi cu băiatul lor, din nefericire, olog. Tânărul Morţi, băiatul lui Victor, e şchiop din naştere, dar nu-şi duce traiul ca pe o corvoadă. Mână calul sau oile, se plimbă pe uliţele satului într-un toiag, merge la pădure. Sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi nu văd lucrurile lipsite de speranţă. Pentru miezul lui de pâine Victor munceşte unde i se iveşte ocazia, dar mai ales la munci agricole, că la ălea se pricepe, şi la stână. Are înscrisă în cartea de muncă, de pe vremea vechilor C.A.P. , meseria de cioban.

După acoperişul de deasupra capului, lucrurile lui de preţ sunt un cal şi o căruţă. Nu are patima alcoolului, iar cu tutunul nu e ieşit din cale afară. Viziunea lui despre viaţă pare desprinsă din poveste. Se mulţumeşte cu un orizont restrâns de mişcare, care altora le-ar stârni sentimentul de claustrofobie. Colţul lui de natură, cu dealuri, case şi pădure, îi e atât de drag şi ştiut de-a fir a păr încât pentru el reprezintă lumea întreagă. De mai bine de un an nea Victor nu a mai fost în Braşov. Nu că nu are mijloc de transport în comun, dar omului i-e frică de oraş. Spre uimirea celor care nu îl cunosc, Victor nu voieşte să “coboare”. “Dacă mă duc la oraş mă prind şi mă bat golanii”, cugetă omul. Ultima dată, anul trecut, s-a dus de nevoie în Braşov , ca să rezolve un păs cu pensia de agricultor. Altfel nu s-ar fi îndurat să plece. Nu are duşmani, dar ce vede la televizor l-a băgat în sperieţi. Omul trăieşte, bag seama, un puternic instinct de conservare. Se mulţumeşte cu puţin şi se roagă să îl ţină Cel de Sus sănătos. În lumea lui mică, ce îi dă sentimentul de siguranţă, omul e fericit. Mi-aduc aminte că într-o iarnă, prin 2006, când construiam încă la casă, neaVictor a venit şi-a adus pietriş cu căruţa. A cărat bolovani de la pârâu. Când a izbăvit, şi-a venit vorba de plată, s-a ruşinat să pun preţ pe munca lui, ne-a spus să-i dăm cât credem de cuviinţă. Uite aşa, croit sadea, e şi Jancsi. Un om firav, molcom, uşor cocârjit, dar zelos. Trăieşte singur, într-un bordei, e sărman, abia de are după ce bea apă, dar grădina lui e ca o floare. Straturile de legume şi flori sunt frumos rânduite, lucrate şi adăpate zilnic. Jancsi vieţuieşte la o aruncătură de băţ de nea Victor şi ai spune că-s făcuţi de aceeaşi mamă după cum robotesc. Cât e ziua munceşte pe tarlaua altuia sau strânge vreascuri de la pădure, să aprindă un foc în casă la apus. Şi oamenii ăştia neştiuţi, în micimea lor, sunt uriaşi. Cu universul lor limitat, au timp de a se cunoaşte şi înţelege, de a fi fericiţi cu puţin, de a rămâne curaţi la gând şi faptă.

Întoarce vremea iubirii

De când te ştiu? Peste noi au trecut aproape două decenii. Cum ar fi de-am putea întoarce timpul, să retrăim o zi? Una singura. Ce zi ai alege? Închid ochii si visez să fiu din nou acolo, deasupra tuturor, în sânul naturii, la cap de troiţă, cu fesele cotropite de furnici roşii. N-am cum să uit vietăţile mici şi enervante, care pişcau cu obrăznicie, în timp ce leneveam pe patul ierbii şi tu mă iubeai. Aş vrea să simt iar tremurul dulce iritant, când noi ne scăldam în soare şi eram unul, iar la vale curgeau grădinile, şi biserica, şi casele, în stânga pădurea, în dreapta crucea, dincolo celelalte dealuri şi oraşul, iar în rochiţa-mi diafană se năpustise armata din întreg muşuroiul.

Şi mă încăpăţânam să mă topesc în vâltoarea sărutului tău, cu fesele arzând de ciupituri, dar îmbătată cu tine. Altă dată o furnică neagră îmi rătăcea pe trup, iar tu te jucai şi-o-ndrumai să-mi descânte făptura, iar mai apoi pe pântece în jos, pân’ ajungea în ceşcuţele picioarelor, coborând spre glezne, unde făcea cale-ntoarsă pe firul ierbii. Mi-e dor de orele ce treceau în neştire, de dezmierdările tale, de bocancii cu care cutreieram pădurea şi fugeam de lume să ne iubim, de pletele tale ce-mi mângâiau trupul, de şoaptele dulci, de blugii mereu rupţi în genunchi spre disperarea maică-tii, de cercelul ce ţi-l puneam în ureche tot spre exasperarea ei. Iar tu m-ai plimbat în ploaie, m-ai răsfăţat în zăpadă, şi-n iarbă, şi-n mare, pe scoici şi nisip, m-ai sărutat şi mi-ai jurat infinite iubiri, iar eu ţi-am însângerat buza într-o muşcătură siropoasă şi avidă de tine, te-am iubit, te-am alungat, te-am urât şi iar te-am chemat, însetată de tine….De câte ori ne-a fost casă ori leagăn natura, martor tăcut şi primitor al iubirii…Şi simt că vreau să-ţi recit şi acum, ca şi ieri, din Nichita: Leoaică tânără, iubirea…

Comunisme

Pe cât de greu era în vremurile ceauşiste să procuri mâncarea pe atât eram de sclifosită şi o risipeam, spre disperarea alor mei. Ouă, pâine, ulei, zahăr, toate pe raţie şi chiar ş-aşa dacă prindeai. Locuiam la bloc, undeva pe Sitarului, perpendicular cu Zorilor, şi eram printre privilegiaţi, căci vedeam la fix “dosul” magazinelor, cu uşile de aprovizionare, unde trăgeau dubele cu mărfuri. Eram copii, dar toţi, de la mic la mare, ne ştiam rolul când apărea vreo maşină de gabarit mare. - Repede, la coadă! Vine marfă! Strigam fiecare care încotro. Nu conta ce primea la alimentara, ceva băga. Din toate părţile se iveau oameni alergând, copiii îşi strigau părinţii, care aveau fraţi se împărţeau, ca mine şi sor-mea, una la dat alarma, alta la rând. Când aduceau banane, portocale, lămâi sau ciocolată ori cafea vânzarea se făcea la uşa de aprovizionare, iar oamenii stăteau buluc pe trepte. Cine apuca să cumpere mai lua şi pentru rude sau cunoştinţe. Adeseori marfa se epuiza înainte să ghiceşti pentru ce te îmbulzeai la coadă şi mulţi rămâneau cu buza umflată. Mezelurile ori brânzeturile se vindeau la interior, iar coada era la fel de bălmăjită şi cu oameni agitaţi. Salam cu soia, parizer şi polişi, cârnaţ, salam de vară, tobă, pe toate era bătaie. La fructe ne-am luat adesea ţeapă, că nu prindeam, la fel cu ciocolata chinezească, după care oftam adânc. Mai mergeam la naşi, ei aveau mai tot timpul şi se îndurau de noi. La ouă era tot bătălie, se livrau la un geam din vitrina alimentării. Tare m-a certat maică-mea într-o zi că pierdusem cartonul de raţie, iar în altă împrejurare c-am prăpădit ouăle pe asfalt.Aveam codiţe şi mă trăgea de moaţe ori de urechi, ca pedeapsă. La brutărie ştiam orele când scotea pâine şi ne aşezam din timp, ca să ne-asigurăm de izbândă. În schimb, la mezelurile cu soia avea grijă taică-miu să avem baftă. Cunoştea două vânzătoare şi îi mai puneau deoparte. Una era unguroaică, dna Clara, o ţin minte şi azi: roşcovană, cu ochi verzi, păr scurt, pistrui şi forme rubensiene. Când ea ne făcea cu ochiul ştiam că scăpăm de statul la coadă. Îi lucrase tata ceva la balcon, iar mama îi făcea croitorie, ca era şefă de secţie la croitorie pe Calea Bucureşti şi cu controlul CTC pentru export, aşa că şi dna Clara se revanşa de fiecare dată. Când venea taică-meu de la uzină, el lucra ca lăcătuş mecanic la Metrom, trecea pe la alimentara şi cumpăra pe sub mână pachetele cu mezel păstrate de unguroaică. Ai mei se zdrobeau cu mâncarea, iar eu o făceam lată. O sclifosită şi-o slăbănoagă, aş fi mâncat toată ziua numai piure de cartofi, iar soră mea, deşi mai mică, era mai zdravănă şi carnivoră de fel. Piureul cel de toate zilele

Stăteam la masa din bucătărie şi primeam sandviş, cu parizer sau salam şi telemea ori brânză topită. Cât se perindau ai mei prin casă mezelurile mi se evaporau de sub nas. Nu în burtă, ci sub blatul mesei, unde era un loc mic cât să îţi strecori degetele, pe tot chenarul mesei. Acolo înşiram eu salam şi parizer şi şuncă. Până într-o zi, când tata a descoperit ascunzătoarea. M-am ales iar cu tras de moaţe şi muştruluieli, dar mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă. Pe vremea aia, cât am fost în clasele primare, mai trăia tataie, bunicul patern şi ai mei se descurcau mai uşor cu bucatele. Tataie creştea porci şi găini, aşa că an de an aveam un godac de pus la afumat, iar din când în când mamaie ne tăia o găină ori vreun cocoş, dacă era prea ţâfnos şi ne fugărea să ne ciupească. Într-o vară ţin minte că se umpluse coteţul cu pureci şi au dat cu deteteu. Dar nu s-au încurcat, au turnat deteteu cu găleata. Iar când au tăiat găinile, carnea le puţea până în măruntaie a dtt. Degeaba le-au spălat în zece ape. Maică-mea a insistat să încerce o supă şi-o friptură, dar verdictul a fost acelaşi. Jale mare era pentru mine când tăiau, tata cu tataie, porcul. Păi îi căram tot anul lături lui Ghiţă ş-apoi îi luau gâtul. Fugeam şi ţipam când îl auzeam guiţând, iar taică-meu îmi striga să plec, că de ce mi-e milă se chinuie mai tare animalul. Mă urcam pe o scară lungă de metal şi mă ascundeam în pod la bunică-mea, care stătea la casă în colonie, lângă pădurea de la Astra. Când venea tata cu carcasa de porc acasă mă lua leşinul de la sânge. Mamaie de la bloc, cum îi mai spuneam bunicii din partea lui maică-mea, venea să ajute la făcut cârnaţi, caltaboş, iar tata tranşa carnea şi punea slănina cu sare la ciubăr. Afumăturile

Pe mine mă ţineau în ultima cameră din cele trei ale apartamentului, după ce mă oblojeau cu oţet pe la nas şi încheieturi, să îmi revin. Cu toată suferinţa animalului şi refuzul de a vedea sânge am mâncat mereu cu plăcere slănina, jumările şi muşchiuleţul afumat. În schimb, mezelurile cu soia aveau aceeaşi soartă, doar că nu le mai doseam sub masă, ci după mobila de bucătărie. Până a prins miros urât în bucătărie şi a tras tata mobila. S-a crucit când a văzut putreziciunile şi a ştiut a cui era isprava. Dar s-a străduit să-mi facă hatârul: voiam mereu salam roşu cu bobiţe galbene (salam de Sibiu), caşcaval Şvaiţer şi cabanos. Am avut noroc. Taică-meu fusese fotbalist, a jucat în echipa Metromului, îl ştiau mulţi din ONT, aşa că avea prieteni prin Poiană. La ”Mioriţa” avea pile bune, la bucătărie şi la un barman ce jucase fotbal cu el. Aşa că periodic se ducea acolo şi venea cu trufandale. Ăstea nu le aruncam, le înfulecam cu plăcere sau făceam gesturi caritabile la şcoală. Ai mei se mândreau pe-o parte şi pe alta se trăgeau de păr, că mâncarea aia era obţinută cu efort şi ceva mai mulţi bănuţi. Filantroapa de mine, eram prin clasa a treia când am tras concluzia că, un coleg de clasă, Radu, era cam modest îmbrăcat şi nu prea avea pachet la şcoală. Aşa că îi cedam sandvişul meu, “Să aibă şi Radu ce să mănânce, tată!“. Cu salamul roşu mi-a pierit mai apoi pofta, auzisem eu zvonuri că era făcut din carne de cal. Şi eu - de iubeam caii ca pe icoane, îmi împlusem pereţii camerei cu postere cu cai alergând şi visam să am o herghelie întreagă, iar un prinţ pe cal alb să vină să mă ia de soţie - vedeam ca prin leşin cum mă înfruptasem eu din pulpele ălea muşchiuloase de cal şi din piepturile acelea viguroase. Degeaba s-au chinuit ai mei să mă convingă că nu-i aşa, nici în ziua de azi nu mai mănânc salamul ăla. O altă goană după mâncare în comunism s-a consumat la Bucureşti. Era într-o vară când ai mei s-au hotărât să facem o plimbare la Capitală, să ne aprovizionăm de la Obor. Ne-am cazat la hotel Flora, cred că mai există şi azi. Eram eu, cu sor-mea şi ai mei. A doua zi, la prânz, pe nepusă masă, taică-meu s-a pricopsit cu soacră-sa.Cu o valiză şi alte două sarsanale doldora, în holul hotelul stătea mamaie. Venise cu trenul şi trecuse înainte pe la târg, unde îşi umpluse paporniţele cu salam de vară şi brânză topită. Toată viaţa taică-meu şi bunica s-au tachinat, s-au injectat reciproc, s-au tolerat cu chiu cu vai, iar acum mica evadare în Bucureşti cu soacra perete în perete îi picase rău. N-a avut încotro, şi-a petrecut sejurul vecin cu soacra. Şi nu a fost tocmai comod. Mamaie era foc şi pară că n-avea frigider unde să ţină rudurile de salam, iar afară era o căldură de te toropea. Aşa că le-a lăsat peste noapte în balcon, iar a doua zi am pornit spre casă toţi o zdroabă şi în bodogăneli, pe motiv de salamuri ronţăite în bezna nopţii de şobolani ori de vreo pisică. Şi-aşa s-au contrat tot drumul, ba că taică-miu n-a zis unde mergem, ba că el vinovat de pagubă, ba că bunică-mea s-a grăbit ca fata mare să meargă de la gară ţintă la Obor, în loc să facă piaţa înainte de a se urca în trenul de întoarcere la Braşov.

Monolog de primăvară

După frumuseţea glacială cu multele ei cojoace, primăvara mi se-nfiripă ca o descătuşare. Zburdă şi se alintă ca atunci de dai frâu liber murgului să se dezmierde pe câmpuri şi să mângîie cu botu-i catifelat, ca al niciunei alte lighioane, iarba proaspătă şi umedă, crudă de verde. Şi calul freamătă, cucerind în goana nervoasă întreg ţinutul de-l vezi cu ochii.

Stau cocoţată pe coama dealului şi admir spectacolul, culeg zâmbetele din soare şi mă îmbăt cu parfum de natură virgină, purtat de vântul ce abia adie. Mi-am pus şi năframa aceea purpurie de-ţi place cum îmi luminează chipul. E linişte şi zarvă deopotrivă. Sunt zvâcnirile avide de viaţă ce umplu văile şi dealurile şi pădurea.Totul vibrează. Mereu am iubit primăvara, pentru puterea ei de a renaşte, pentru modul în care se insinuează, călcând spăşit şi ghiduş, asemenea unui joc de fecioară ce se dezvăluie blând şi doar atât cât trebuie, ca să te aţâţe să o descoperi iar şi iar, şi să te îndrăgosteşti iremediabil de ea. Asemuiesc primăvara cu parfumul de nisip roz ce îmi îmbie odaia, emanând aroma purităţii. Nu e întâmplător, aveam să descopăr recent. Nisipul roz şi apele cristaline completează un paradis plin de exotism, aici aproape, în ţinuturi elene. Ca să ajungi la oaza cu nisip roz şi ape de smarald traversezi o lagună cu apă adâncă de numai un metru, în Insula Creta.

Laguna poartă numele de Balos, iar plaja este Elafonissi (Insula Cerbului), una dintre cele mai frumoase plaje roz din lume, un Bahamas european. Minunea Eladei, Elafonissi, este locul unde, în 1824, turcii au masacrat aproape 850 de femei şi copii care se ascundeau de otomanii ce asaltaseră Creta. Nisipul roz de pe ţărm reprezintă ca simbol sângele celor ucişi. Dar las briza să se desfete unde îi e locul. De vă stă în putinţă, fericiţi-vă cu un popas idilic acolo. Mireasma nisipului roz se intersectează în rotiţele memoriei mele cu mirosul de lăcrămioare şi zambile din fiecare primăvară, ce ne bucurau casa încă din pruncie. Eu şi bunica maternă aveam gusturi comune în privinţa asta. Şi mi-e drag mereu să călătoresc în timp, să mă revăd copilă îmbrăcată în hainele meşteşugite ori alese de mama mare. An de an îi plăcea să ne croşeteze pardesie roşii. Eram cinci fete în neam şi ea împletea fiecăreia veşminte cochete din mohair roşu aprins. Ne asorta mereu cu rochiţe în ape de roşu, alb şi negru, cu ştrampi albi dantelaţi şi negreşit pantofi de lac în acelaşi joc cromatic. O splendoare pentru ochii ei şi alor noştri. Cel mare tare se mândrea cu noi în veşmintele astea când ne ducea să vedem Junii călări. DuminicaTomii cu alaiul Junilor erau sfinte. Pentru ea asta însemna primăvară. Era născută în crucea-şalelor (Şchei), lesne de înţeles că i-a iubit mai abitir. S-a bucurat mai târziu că sor-mea a îmbrăcat straiele de Juniţă, le învăţase jocul şi obiceiurile şi ieşea la maialuri Intre Chietri. Horele fără Juniţe nu ar fi avut niciodată sare şi piper. Era floare rară şi sor-mea Roxana în straiele acelea! Costumul de juniţă l-a primit de la unchiu Gică, fratele mare al lui mamaie, ce îl moştenise de la străbunica, Maica, din neamul lui Şuteu, de pe strada Coastei.

Eu stăteam şi îl priveam, căci mi-era teamă şi să-l îmbrac, aşa de nepreţuite erau toate piesele acelea, zămislite cu un veac în urmă: brâul cu pietre bătute şi scumpe, cămaşa din cel mai fin in şi cu broderii din dantelă, cu lucrătură catifelată la încheietura mânii şi fusta din mătase lucrată manual. Mai târziu, portul acela frumos şi preţios a ajuns unde îi şade bine, în muzeul Junilor de la Prima Şcoală Românească. Eu n-am fost nici juniţă şi nici talentul lucrului de mână al bunicii nu l-am perpetuat. Mereu râdea mamaie şi-mi spunea că am două mâini stângi, scriam cu stânga şi eram cam neîndemânatică. Am bucurat-o însă nevoie mare când, mai mulţi ani la rând, am prezentat în direct din Piaţa Unirii, la televiziune, parada Junilor. Ea nu se mai deplasa bine, din cauza unei boli, aşa că urmărea sărbătoarea aşezată frumos în faţa televizorului, purtând haine frumoase ca de duminică. A fost mândră să-mi asculte introducerea televizată, în care mă lăudam cu rădăcinile mele din familii de scheieni. Şi tot aşa de-a valma, cum mi-au venit în minte toate întâmplările astea legate de primăvară, vă spui că sunt născută primăvara, în luna lui Prier, iar zilele trecute i-am dus bunicii zambile, le-am trimis către o altă dimensiune, de unde ştiu că mă veghează. Purtaţi primăvara în suflet şi iubiţi-vă frumos!

Ploaia

Soarele meu a apus de-o vreme Şi-n mine picură ploaia, pic, pic, pic Uneori e furtună, iar valurile se zbat să inunde ochii Atunci îmi adun gândurile, rătăcite ca-ntr-un năvod, Şi-mi strig alinarea! Furtuna din mine se-opreşte subit Privirea firavă şi udă se schimbă Chipul devine un scut al puterii Ferecând înlăuntru vulnerabilul suflet